Mergea femeia pe trotuar, tocmai traversase bulevardul, înaltă, cu sandale tocuri medii, rochie roșie, de vară, scurtă, dar nu foarte, păr vopsit blond. Toropită de căldură și dusă pe gânduri. El mergea cu mașina, pe carosabil (precizare necesară în București, unde lucrurile nu sunt chiar limpezi în sensul ăsta). A văzut-o și a claxonat-o din mers. Se făcuse verde, așa că demarase și acum își sucea capul ca un girofar, încercând să vadă și în față, să nu lovească vreo mașină, dar și pe trotuar, unde silueta roșie, înaltă a femeii se pierdea printre tarabele pline de nimicuri. Vâna reacția. Care nu a venit! 

Faza asta cu claxonatul mi se pare tare interesantă! Pare că bărbații care o fac nu speră foarte mult. Se mulțumesc cu puțin, chiar. O privire curioasă, un zâmbet sau un gest amuzat? Să fim serioși, astea sunt pretenții de-a dreptul neverosimile dacă se face că mai ești și selectiv, adică nu alegi o duduie care are ca job declarat pescuitul de șoferi de pe marginea trotuarului. Vorba ceea, câte femei tresar la un claxon, zâmbesc fericite și țopăie spre portiera seducătorului? O înjurătură, un deget ridicat, o privire scârbită? Ceva mai probabil, deja, dar abia aici lucrurile devin vrednice de analizat, pentru că lasă de înțeles că pe bărbatul respectiv nu-l interesează succesul! Sau, mai fascinant, pare că el consideră drept succes orice tip de reacție! Repet: orice tip de reacție! Claxonează și apoi se străduiește oleacă să prindă efectul, forțându-și atenția în zece mii de părți. E un efort, chiar dacă de scurtă durată și nu imposibil. Dar, totuși, pentru atât de puțin???

Ce anume îi face pe bărbații în cauză să spere într-o reacție, oricare ar fi ea, de ce i-ar mulțumi faptul că aceasta vine, chiar dacă e una de dispreț sau de dezgust, de ce cred ei că merită să-și rupă gâtul pentru o privire cel mai adesea sictirită, foarte rar apreciativă și mai întotdeauna refuzată?

Habar n-am! Pot specula, dar nu cred că aș fi prea în adevăr. Aș putea miza pe simțul ludic, pe plăcerea vânătorii ca atare, aș putea spune că e ca un vânător dispus să piardă o zi întreagă pentru o pradă care pică într-o secundă norocoasă. Ca un pescar care-și omoară somnul matinal pentru doi pești amărâți – pentru că, de fapt, pescuitul în sine e ceea ce-l atrage. Ori ca un jucător la loto, care poate cheltui o viața întreagă bani pe bilete, doar pentru a se bucura cu entuziasm la cel mai mititel câștig, care nu acoperă nicidecum investiția de până atunci. Nu iau în calcul aici gradul de educație, de cultură, de bun-simț etc., al individului în cauză, ci mă gândesc doar la mecanismul gestului ca atare.

Aș mai avea o speculație: șoferul nu este niciodată singur! El este întotdeauna cu mașina lui! Cu ea o claxonează pe femeie și, în momentul acela, întreaga mașinărie pare să huruie, să tureze, să scoată zgomote doar pentru a susține actul de seducție în cauză. Caii putere ai motorului, numărul de cilindri în V sau în linie, boxele din habitaclu, marca de pe botul mașinii, toate devin brusc o extensie a bărbatului pus pe acțiune. Seducția este un angrenaj complex, cu centimetri cubi și consum la suta de kilometri. Aș spune mai mult: omul nu doar e cu mașina, el chiar este mașina, sufletul ei, creierul, așa cum mașina este doar un înveliș extern, un exoschelet care-i potențează prezența. Privite astfel lucrurile, vedem că în actul seducției un bărbat cheltuiește mult mai mult decât efortul cerut de atenția distributive: aruncă în joc tot ce are mai puternic, mai definitoriu. Și vorbim doar despre un claxon!!!

Mă gândesc că treaba stă așa: el știe că șansele de a primi o reacție sunt foarte mici și că dacă aceasta vine, va fi cel mai probabil deloc încurajatoare. Dar nu-l interesează: el lasă urme! Intră în conștiința femeii, în universul ei, printr-un fel de violență sonoră, de atitudine. Genul: ”nu te întreb, eu intru!” Un câine lasă urme olfactive pe copaci! Foarte probabil vor fi contestate de un alt câine care le va acoperi cu propriile sale urme. Claxonul ăla cam asta s-ar vrea: ”Am trecut prin mintea ta, că vrei, că nu vrei. Te-am făcut să mă observi. Mi-e suficient. Exist, inclusiv pentru că te vei gândi la mine câteva secunde sau că-ți vei aminti de mine, fie și cu dispreț, la o bârfă cu prietenele. Sunt aici și trebuie să mă vezi! Așa vreau eu! Ceilalți au fost doar mașini în trafic. Anonimi! Eu, în schimb, sunt claxonul care ți-a spus că te vreau, chiar dacă tu n-ai chef!” Sună versomil? Poate da, poate nu! Un lucru însă:

În lumea în care trăim, singurele ființe care au exoschelet (cu câteva excepții notabile) sunt… nevertebratele!

Advertisements

About scstefan1

Melbourne
Aside | This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s